Short auto-biography

I was born in `947 in Cluj, Romania, but I spent all my childhood in Bucharest, a happy childhood full of mischief. My first friendships, which started then, still endure. When I was six years old, parroting what I was learning in kindergarten, I told my parents “Stalin is a genius”. My father said “no” to that one, and despite my mother’s cautions he gave me a short history lesson. I never forgot it. He also told me never to speak at the school about what is being spoken at home. I did not forget that either.
My school years could be characterized by the expression “a good mind going to waste”, which my parents heard countless time. I was restless and active, reading all the time, but not what was required. My parents’ intelligence – my mother’s cutting as a blade, my father’s mellowed by his sense of humor, but not less sharp- have guided my development. At this point of my life I found out that my mother had been in the Bergen Belsen concentration camp. Though I did not realize it at the time, this knowledge had a profound influence on me.
The death of my father (suicide, 1959) marked me for life, although at that time I did not grasp all of its political and personal implications. I was blessed to have a stepfather, Stelica Popescu, a sort of a saint, who smoothed over all my rebellions with love, maintained the peace between me , my mother and my sister Mori, and guided my intellectual apprenticeship.
I was admitted at the University of Bucharest to study Physics, and I ran into difficulties My parents asked their friend Belu Zilber ( an ex political prisoner) to help me. One evening Belu Zilber read my parents excerpts from the memoirs he was writing. In a gesture of confidence which I appreciated only later, he let me listen in. It was an event which profound implications, which changed the way I see things even today. (I know that competing versions of Belu’s memoirs were published after the fall of communism, the original manuscript having been confiscated by the political police. Neither version contains the episode I heard with my own ears) In 1967 I met my future wife and lifelong partner Mihaela. My friendship with Maestro Marin Moraru also dates back to that time.
My difficulties with the study of Physics continued. Professor Titeica explained them to me in the following manner: “to study Physics you need two things, a head and a butt. You have the head but no the butt. Better study something else.” that “something else” turned out to be Psychology and in fall 1968, having served my term in the military, I transferred to the Psychology department. I had professors who influenced me: Flonta, Popescu-Neveanu, Mihai Golu,.and I made friends: Ilie (Puiu) Vasilescu, Vasile (Puiu) Morar, Andrei Partos.
The years 1968-1970 were marked by the mirage of freedom.I knew everybody and everybody knew me. On the beach at Costinesti I was reading Soljenitsin naked, eating fish I had caught myself. In the evenings, in the student camp, after the dance was over, we gathered around the wine bottles, Romanians, Czechs, Germans, Dutch, French, and we talked about the state of the world not caring about who may be listening. We were convinced that when our time will come, we will do things differently. Little did we expect to turn into our own parents.
At school, not satisfied with what was being taught, I started studying on my own, reading Freud, Erickson, Ricoeur, Piaget, Eric Fromm, Margeret Mead, Geza Roheim, Stanley Milgram. I learned to think independently and to defend my convictions. The acquired knowledge proved useful, when after defending my thesis( Status and Role in the Structure of Personality, advisor Paul Popescu-Neveanu) I started working administering psychological tests.
Despite the fact that I had been rather sheltered from the effects of the deteriorating individual freedoms with its ramifications for the everyday and cultural life, I resented them and understood their implications. In 1975 I emigrated and, after stays in Israel and Greece I arrived in the US in November of 1976. I tried immediately to enroll in a doctoral program but after being told that my MA from the University of Bucharest is worth only a BA in the US, I enrolled in California State University Long Beach Master’s program in Psychology. I then transferred to the Masters in Psychology program at New York University, where I studied under noted clinicians: Holt, Silvermann and Goldberger.
This adjustment period to the American academic world helped me immensely. Nonetheless, I did not find a niche: the clinical psychologists did not understand my preoccupation with social psychology, the social psychologists did not understand my clinical concerns, and neither group understood my theoretical inclinations in the context of a empirical and utilitarian psychology.
I completed all the requirements for the Master’s degree, but before writing my thesis I was accepted in The City University of New York Doctoral Program in Social-Personality Psychology, which also conferred a Master’s degree. At he same time, I started working for the Department of Education of the City of New York as a School Psychologist, I job that I still hold today.
The first class I took at CUNY was the one taught by Stanley Milgram. Akind man, with a generous intelligence and insatiable intellectual curiosity, Stanley took me under his arm. His most notable work dealt with obedience to authority, an area of common interest and the subject of many discussions between us. Unfortunately, a heart attack took him prematurely, at the age of 54.
I needed to find a new dissertation advisor: Robert Jay Lifton. Psychiatrist and Psychologist, Lifton was interested in the psychological effects of extreme life situations. His method was unorthodox: the interview, and he wrote books rather than articles. Lifton studied Holocaust survivors and doctors who had experimented on human subjects, Hiroshima survivors and Vietnam vets. I thought that the theory he developed, which included the psychological mechanisms of psychic numbing and psychic dubling, had direct implications regarding totalitarian society. In 1987 I wrote an essay for Lifton, titled “The Psychology of Evil: the Holocaust” in which I proposed e genesis of evil based on arguments from of evolutionary, cognitive and dynamic psychology. It became the nucleus of my dissertation, defended in 1992. In 1998 I became an Adjunct Professor at Long Island University
In 2006 during a visit, Vasile Morar asked me if I have something written. I took out of the drawer the essay wtitten for Lifton. Though his efforts it got published in “Studia Hebraica” in 2007. Also through his good offices, I was invited to a conference at the Romanian Theater Institute , where I made a presentation on ”Perception and Art”, and started a friendship with professor Valeria Sitaru. Three articles on the topic of antisemitism followed: the first, “Competing Truth: Blood Libel, Antisemitism and the maintenance of Evil” was published in Studia Hebraica 2008, while the other two, “Sanction for Genocide” and “How Vampires became Jewsish” have been accepted for publication in the 2009/2010 Studia Hebreaica, scheduled for fall 2010.
An exchange of letters with Vasile Morar led to the publication of two essays about the psychological effects of totalitarian society in the journal “Observator Cultural”. Two more have been accepted and await publication.
My perspective is at the junction between the individual and the social group, at the level where the norms of behavior are internalized and become conscience. As a psychologist, I am interested in what antisemitism, conformity with totalitarian society, participation in evil represent as inner phenomena, as adjustment mechanisms to a society that requires obedience. I am interested in the effects of the compromises that we had to make, and which maybe we still continue to accept..


M-am născut în 1947, la Cluj, dar mi-am petrecut toată copilăria la Bucureşti, o copilărie fericită şi plină de năzdrăvănii. Primele prietenii datează de atunci şi continuă încă. Cînd aveam 6 ani, repetînd ce eram învăţat la cămin, le-am declarat părinţilor mei: „Stalin e un geniu!“. Tata a spus „asta nu!“ şi, în pofida protestelor mamei, mi-a dat o lecţie scurtă de istorie. N-am uitat-o niciodată. De asemenea, m-a făcut să promit că nu mai vorbesc niciodată despre ce aud acasă. Nu am uitat nici asta.

Anii de şcoală se pot caracteriza prin expresia „brînză bună în burduf de cîine“, pe care părinţii mei au auzit-o de nenumărate ori. Eram neastîmpărat şi activ, citeam constant, dar nu ce se cerea. Inteligenţa părinţilor mei – a mamei, ascuţită ca o lamă, a tatei, îmblînzită de simţul umorului, dar nu mai puţin ageră – mi-a îndrumat dezvoltarea. În perioada asta, am aflat că mama a fost la Bergen Belsen. Nu mi-am dat seama atunci, dar am fost impresionat profund.

Moartea tatei (sinucidere, 1959) m-a marcat pe viaţă, cu toate că nu am înţeles la vremea aceea toate ramificările personale şi politice. Am fost binecuvîntat să am un tată adoptiv, Stelică Popescu, un fel de sfînt, care a netezit toate rebeliunile mele cu dragoste, a reuşit să menţină pacea între mine, sora mea, Mori, şi mama şi mi-a îndrumat ucenicia intelectuală.
Am intrat la Facultatea de Fizică a Universităţii din Bucureşti în 1965 şi am dat de dificultăţi. Părinţii mei l-au rugat pe prietenul lor Belu Zilber să mă ajute. Într-o seară, Belu le-a citit părinţilor mei pasaje din memoriile pe care le scria. Într-un act de încredere pe care nu l-am apreciat decît mult mai tîrziu, m-a lăsat să ascult. A fost un eveniment cu implicaţii profunde, care a schimbat modul în care văd lucrurile pînă în ziua de azi. (Ştiu că s-au publicat două versiuni ale memoriilor lui Belu, după ce originalul a fost confiscat de Securitate. Episodul pe care l-am auzit cu urechile mele nu este în nici una dintre versiuni.) În 1967, am întîlnit-o pe viitoarea mea soţie şi partener pe viaţă, Mihaela. Prietenia mea cu maestrul Marin Moraru datează tot de atunci.
Dificultăţile mele la facultate au continuat. Dl profesor Ţiţeica le-a exprimat astfel: „pentru fizică îţi trebuie două lucruri: cap şi fund. Dumneata ai cap, dar n-ai fund. Mai bine încearcă altceva“. Acel „altceva“ a fost psihologia, şi în toamna lui 1968, după armată, m-am transferat la Facultatea de Psihologie. Am avut parte şi de profesori care m-au influenţat – Flonta, Popescu-Neveanu, Mihai Golu – , şi de prieteni – Ilie (Puiu) Vasilescu, Vasile (Puiu) Morar, Andrei Partoş.

Anii 1968-1970 au fost marcaţi de mirajul libertăţii. Cunoşteam pe toată lumea şi toată lumea mă cunoştea. Pe plaja de la Costineşti, citeam Soljeniţîn în pielea goală, mîncînd guvizi prinşi cu mîna mea. Seara, în tabăra studenţească, după ce se termina dansul, ne adunam în jurul sticlelor de vin, români, cehi, germani, olandezi, francezi, şi puneam lumea la cale fără să ne pese de cine ascultă. Eram convinşi că, atunci cînd va sosi vremea noastră, vom face lucrurile altfel. Nu ne aşteptam deloc să devenim părinţii noştri.
La facultate, nemulţumit de ce se preda, am început să studiez pe cont propriu, citind Freud, Erikson, Ricoeur, Piaget, Margaret Mead, Erich Fromm, Geza Roheim, Stanley Milgram. Am învăţat să gîndesc independent şi să-mi susţin convingerile.
Cunoştinţele însuşite mi-au prins bine cînd, după absolvire (lucrare de stat Statut şi rol în structura personalităţii, îndrumător Popescu-Neveanu), am început să lucrez administrînd teste psihologice.
Cu toate că am fost destul de ferit de efectele deteriorării libertăţii individuale, cu toate ramificaţiile ei în viaţa culturală şi de toate zilele, o simţeam şi îi înţelegeam implicaţiile. În 1975, am emigrat şi, după ce am trecut prin Israel şi Grecia, am ajuns în Statele Unite în noiembrie 1976. Am încercat imediat să intru la un program de doctorat, dar după ce am aflat că MA-ul meu din România se echivalează numai ca un BA, am început un program de MA la California State University Long Beach, pe care l-am continuat la New York University, unde am studiat cu clinicieni de vază: Holt, Silvermann şi Goldberger. Perioada asta de aclimatizare cu sistemul universitar american mi-a folosit enorm. Cu toate astea, nu-mi găseam locul: psihologii clinici nu înţelegeau preocupările mele legate de psihologia socială, psihologii sociali nu înţelegeau preocupările mele clinice, şi nici unii, nici alţii nu înţelegeau înclinarea mea către teorie, în contextul unei psihologii empirice şi utilitare. Am completat toate cursurile necesare masteratului, dar înainte să scriu teza, am fost acceptat la City University of New York în programul de doctorat în psihologia personalităţii şi psihologie socială, care conferă automat şi un MA. În acelaşi timp, am început serviciul de psiholog şcolar pentru New York City, unde lucrez şi astăzi.
Primul curs la care m-am înscris a fost cel predat de Stanley Milgram. Un om blînd, cu o inteligenţă generoasă şi o curiozitate intelectuală nepotolită, Stanley m-a luat sub aripa lui. Lucrarea lui de capătîi trata supunerea faţă de autoritate, o arie de interes comun şi subiectul multor discuţii între noi. Din păcate, un atac de cord l-a răpit prematur, la 54 de ani. A trebuit să-mi găsesc un alt îndrumător pentru disertaţie: Robert Jay Lifton. Psiholog şi psihiatru, Lifton era interesat de efectul psihologic al situaţiilor extreme. Metoda lui era neortodoxă, interviul, şi scria cărţi, nu articole. Lifton a studiat supravieţuitori ai Holocaustului şi doctori care au experimentat pe deţinuţi, supravieţuitori ai Hiroshimei şi veterani ai războiului din Vietnam. Mi s-a părut că teoria pe care a dezvoltat-o, care include mecanismele intrapsihice de amorţirea şi dublarea psihologică, are de asemenea implicaţii directe pentru societatea totalitară. În 1987, am scris un eseu pentru Lifton, intitulat „Psihologia Răului: Holocaustul“, în care am propus o geneză a răului bazată pe argumente din psihologia evoluţionară,
cognitivă şi dinamică. Această ipoteză a devenit sîmburele disertaţiei de doctorat susţinute în 1992. În 1997, am devenit profesor la Long Island University.
În 2006, în timpul unei vizite, Vasile Morar m-a întrebat dacă am ceva scris, şi am scos din sertar eseul scris pentru Lifton. Prin intermediul lui, eseul a fost publicat în Studia Hebraica în 2007. De asemenea, tot prin bunele sale oficii, am fost invitat la un simpozion la IATC, unde am înfiripat o prietenie cu Valeria Sitaru. Au urmat alte trei articole pe tema antisemitismului, primul publicat în Studia Hebraica, în 2008 – „Adevăruri în competiţie: antisemitism, omor ritual şi menţinerea răului“ –, celelalte două, „Permisiune pentru genocid“ şi „Cum au devenit vampirii evrei“, vor fi publicate în numărul 9/10 al revistei. În noiembrie 2009, am făcut o prezentare despre psihologia răului la Centrul Rosenthal pentru Studiul Holocaustului. Un schimb de scrisori cu Vasile Morar a dus la un eseu despre comunismul totalitar şi teoria psihologiei răului, publicat în Observator cultural. Un alt eseu, pe o temă similară, aşteaptă publicarea.
Perspectiva mea se situează la joncţiunea dintre individ şi grupul social, la nivelul în care normele de comportament sînt interiorizate şi devin conştiinţă. În calitate de psiholog, mă interesează ce reprezintă antisemitismul, conformitatea cu societatea totalitară, participarea la rău, văzute ca fenomene interioare, ca mecanisme psihologice de adaptare în contextul unor societăţi care cer supunere. Mă interesează efectul compromisurilor pe care a trebuit să le facem şi pe care, poate, continuăm să le acceptăm. (Peter DAN)